Deschid foarte rar televizorul… dar este vacanta si iata ca ma trezesc privind grotescul in ochi. Oare care mai este rolul CNA-ului? Mda, stiu, nu poate cenzura tampenia. Dar cine este oare responsabil sa le aduca aminte producatorilor de emisiuni ca televiziunea are, pe langa rolul de a transmite informatii si de a oferi divertisment (nu intru in alt subiect: ceea ce vad NU poate fi divertisment), si pe acela de a educa? Redau mai jos traducerea unui pasaj scris de Eknath Easwaran:
“Fiind selectivi cu ceea ce preluam din mass-media, ne protejam de atatea concepte banale care ne indeparteaza de bucuria inimii. Atat de des ne-au fost prezentate aceleasi idei obosite: sa fumezi si sa bei sunt semne ale sofisticarii, sa conduci cu viteze ametitoare este semn al curajului, sa ai un nou partener in fiecare zi este semn al masculinitatii si al feminitatii, sa faci uz de violenta este semn al puterii, sa nu te implici este semn a libertatii. Nu este de mirare ca misticii spun ca lumea este cu susul in jos! Sa te simti in siguranta oriunde este semn al sofisticarii, sa fii de nezdruncinat este semn al curajului, sa iubesti mereu fiecare persoana este semn al masculinitatii si al feminitatii, sa ierti este semn al puterii, sa iti stapanesti simturile si patimile este semn al libertatii.”
miercuri, 28 decembrie 2011
marți, 27 decembrie 2011
In metrou
In Toronto metroul are si portiuni supraterane. Nu mi-a placut niciodata sa merg cu metroul, asa ca, de cate ori ma intorceam seara acasa, ma bucura momentul in care trenul iesea din tunel, in apropierea cartierului in care locuiam. Fireste, este mai placut sa vezi luminile din casele oamenilor decat betonul aplecat al tunelului.
Intr-o seara, pe scaunul din fata mea, lipita de geam, statea o fetita de vreo 4 ani de origine latino-americana, insotita de tatal ei. In momentul in care trenul a iesit din tunel, fetita a exclamat:
"Wow, Daddy, I can see the whole night!"
Nu a vazut doar luminile din casele oamenilor, nu a vazut doar cartierul sau doar orasul. A vazut intreaga noapte!
Oare cand, pe parcursul vietii, ne schimbam perspectiva, micsoram unghiul?
Intr-o seara, pe scaunul din fata mea, lipita de geam, statea o fetita de vreo 4 ani de origine latino-americana, insotita de tatal ei. In momentul in care trenul a iesit din tunel, fetita a exclamat:
"Wow, Daddy, I can see the whole night!"
Nu a vazut doar luminile din casele oamenilor, nu a vazut doar cartierul sau doar orasul. A vazut intreaga noapte!
Oare cand, pe parcursul vietii, ne schimbam perspectiva, micsoram unghiul?
duminică, 18 decembrie 2011
We'd better watch out...
... I'm telling you why:
Our children are always in town
As opposed to Santa Claus who comes once a year
Our children are always in town
As opposed to Santa Claus who comes once a year
sâmbătă, 17 decembrie 2011
35 UP
Recomand acest film tuturor, nu numai celor din domeniul educatiei: atat celor care doresc sa isi faca un “inventar“ al vietii lor la 35 de ani (sau oricand), dar si adolescentilor care urmeaza sa faca unele alegeri importante pentru viitorul lor. Pentru ca este un film lung (aproape doua ore), voi scrie mai jos ce mi s-a parut mie important.
In 1964 cativa copii din clase sociale diferite, avand in comun doar varsta de 7 ani, au fost intervievati de organizatia World in Action. Documentarul a fost continuat si cand acestia au implinit 14 ani, 21, 28, 35, 42 si 49 de ani. Intentia autorilor era de a investiga importanta pe care o are clasa sociala in relatia dintre oportunitati de cariera si educatie, de a afla in ce masura subiectii raman in aceeasi clasa sociala si ce determina schimbarea eventuala a acesteia, insa filmul ajunge mult mai departe.
Schimbarea clasei sociale apare in film si dintr-una inferioara intr-una superioara, si invers. Nick este baietelul de fermier din Nord Estul Marii Britanii care la 7 ani isi dorea sa studieze Luna, si care ajunge sa cerceteze si sa predea fizica nucleara la Universitatea din Wisconsin; Neil, in schimb, este baietelul de clasa mijlocie, care poarta cravata la 7 ani si care isi doreste sa devina astronaut sau macar sofer de autobuz ca sa calatoreasca si care, paradoxal, ajunge sa calatoreasca mult... in calitate de “homeless” sau asistat social, dupa ce renunta la facultate la varsta de 21 de ani. Interesanti sunt insa si cei care raman in clasa sociala initiala deoarece ne atrag atentia asupra relativitatii in definirea succesului.
Documentarul nu insista asupra impactului pe care il are educatia formala asupra vietilor acestor oameni, desi sunt amintite scolile urmate de ei tot din perspectiva clasei sociale: unul urmeaza o scoala rurala cu o singura camera in care invata copii de mai multe varste, in timp ce un altul este inscris la o scoala-internat scumpa si renumita pentru calitatea educatiei. Nu ii vedem insa filmati in mediul scolar. Tocmai de aceea este interesant. Educatia informala, impactul familiei si al comunitatii, setul de valori, atitudini si credinte sunt esentiale in evolutia lor intelectuala si morala.
Aceste atitudini sunt evidente inca de la varsta de 7 ani si se subintelege ca sunt formate mai degraba in familie decat in scoala, dupa cum spune si filmul: “Give me a child when he is seven and I’ll give you a man.” Unii dintre acei copii sunt constienti de diferenta de clasa si de pozitia lor in ierarhia sociala. Un baietel spune despre scoala privata in care este inscris: “It’s good to pay for school, otherwise it would be nasty and crowded”. Altul isi doreste sa mearga in Africa atunci cand va creste, pentru “a-i civiliza” pe cei de acolo. In mod ironic, ajunge sa predea matematica si engleza in Bangladesh si sa admita ca nu a intalnit in Anglia ospitalitate ca cea a locuitorilor comunitatii sarace in care preda.
Scoala este indiscutabil o sursa majora de capital cultural, oportunitati de angajare si de mobilitate sociala. Insa scoala ofera doar instrumente. Alegerile pe care le face fiecare in utilizarea acestor instrumente sunt determinate de cu totul alti factori: valorile morale, abilitatea de a lua decizii, capacitatea de a fi “prezent” intelectual si spiritual, responsabilitatea fata de sine, familie si societate, puterea de a urca din nou panta dupa ce ai coborat-o reprezinta ancore solide care il ajuta pe om sa ia deciziile “bune” pentru prezentul si viitorul sau. (Fireste “bune” se refera la modul fiecaruia de a defini “binele” propriu.) Toate aceste valori sunt date in primul rand de familie, nu de scoala. In film vedem ca legatura stransa intre Tony si mama lui are un impact pozitiv asupra increderii sale in fortele proprii, ca Suzy si Paul sunt influentati de divortul parintilor in modul de relationare cu ceilalti ca adulti, ca ambitia lui Simon la iesirea din orfelinat era sa construiasca o familie, nu o cariera.
Meritul acestui documentar este ca, desi porneste de la interesul pentru succesul in cariera si apartenenta sociala, ofera o perspectiva mult mai larga asupra vietii subiectilor, astfel incat observam usor ca personajele care dau imaginea unor oameni impliniti, multumiti cu deciziile pe care le-au luat in viata sunt tocmai cele care nu dau importanta clasei sociale si avutiei. Discursul acestora arata stima de sine, respect pentru ceilalti, dragoste, aprecierea parcursului lor presarat cu succese si esecuri. (Bruce se simte bine in Bangladesh printre oameni inimosi si desculti. Sue se bucura de momentele petrecute cu copilul ei. Simon este mandru ca le-a oferit copiilor lui mai mult decat a avut el: un tata. Tony nu are regrete si este mandru ca a participat la o cursa de cai importanta desi a ajuns ultimul, ca a fost actor, desi nu a facut din aceasta o cariera si exemplele continua).
Sunt oare aceste valori oferite copiilor in scolile noastre orientate catre rezultat si catre competitie? Scolile, regretabil, au rolul de a forma copiii intelectual si social ca pe potentiali pioni intr-un puzzle al economiei nationale, fara a se concentra mai mult pe dezvoltarea lor personala. Convingerea mea este ca, daca scoala ar pune individul mai presus de sistem, intregul sistem ar avea de castigat prin oamenii sai activi, responsabili social.
In 1964 cativa copii din clase sociale diferite, avand in comun doar varsta de 7 ani, au fost intervievati de organizatia World in Action. Documentarul a fost continuat si cand acestia au implinit 14 ani, 21, 28, 35, 42 si 49 de ani. Intentia autorilor era de a investiga importanta pe care o are clasa sociala in relatia dintre oportunitati de cariera si educatie, de a afla in ce masura subiectii raman in aceeasi clasa sociala si ce determina schimbarea eventuala a acesteia, insa filmul ajunge mult mai departe.
Schimbarea clasei sociale apare in film si dintr-una inferioara intr-una superioara, si invers. Nick este baietelul de fermier din Nord Estul Marii Britanii care la 7 ani isi dorea sa studieze Luna, si care ajunge sa cerceteze si sa predea fizica nucleara la Universitatea din Wisconsin; Neil, in schimb, este baietelul de clasa mijlocie, care poarta cravata la 7 ani si care isi doreste sa devina astronaut sau macar sofer de autobuz ca sa calatoreasca si care, paradoxal, ajunge sa calatoreasca mult... in calitate de “homeless” sau asistat social, dupa ce renunta la facultate la varsta de 21 de ani. Interesanti sunt insa si cei care raman in clasa sociala initiala deoarece ne atrag atentia asupra relativitatii in definirea succesului.
Documentarul nu insista asupra impactului pe care il are educatia formala asupra vietilor acestor oameni, desi sunt amintite scolile urmate de ei tot din perspectiva clasei sociale: unul urmeaza o scoala rurala cu o singura camera in care invata copii de mai multe varste, in timp ce un altul este inscris la o scoala-internat scumpa si renumita pentru calitatea educatiei. Nu ii vedem insa filmati in mediul scolar. Tocmai de aceea este interesant. Educatia informala, impactul familiei si al comunitatii, setul de valori, atitudini si credinte sunt esentiale in evolutia lor intelectuala si morala.
Aceste atitudini sunt evidente inca de la varsta de 7 ani si se subintelege ca sunt formate mai degraba in familie decat in scoala, dupa cum spune si filmul: “Give me a child when he is seven and I’ll give you a man.” Unii dintre acei copii sunt constienti de diferenta de clasa si de pozitia lor in ierarhia sociala. Un baietel spune despre scoala privata in care este inscris: “It’s good to pay for school, otherwise it would be nasty and crowded”. Altul isi doreste sa mearga in Africa atunci cand va creste, pentru “a-i civiliza” pe cei de acolo. In mod ironic, ajunge sa predea matematica si engleza in Bangladesh si sa admita ca nu a intalnit in Anglia ospitalitate ca cea a locuitorilor comunitatii sarace in care preda.
Scoala este indiscutabil o sursa majora de capital cultural, oportunitati de angajare si de mobilitate sociala. Insa scoala ofera doar instrumente. Alegerile pe care le face fiecare in utilizarea acestor instrumente sunt determinate de cu totul alti factori: valorile morale, abilitatea de a lua decizii, capacitatea de a fi “prezent” intelectual si spiritual, responsabilitatea fata de sine, familie si societate, puterea de a urca din nou panta dupa ce ai coborat-o reprezinta ancore solide care il ajuta pe om sa ia deciziile “bune” pentru prezentul si viitorul sau. (Fireste “bune” se refera la modul fiecaruia de a defini “binele” propriu.) Toate aceste valori sunt date in primul rand de familie, nu de scoala. In film vedem ca legatura stransa intre Tony si mama lui are un impact pozitiv asupra increderii sale in fortele proprii, ca Suzy si Paul sunt influentati de divortul parintilor in modul de relationare cu ceilalti ca adulti, ca ambitia lui Simon la iesirea din orfelinat era sa construiasca o familie, nu o cariera.
Meritul acestui documentar este ca, desi porneste de la interesul pentru succesul in cariera si apartenenta sociala, ofera o perspectiva mult mai larga asupra vietii subiectilor, astfel incat observam usor ca personajele care dau imaginea unor oameni impliniti, multumiti cu deciziile pe care le-au luat in viata sunt tocmai cele care nu dau importanta clasei sociale si avutiei. Discursul acestora arata stima de sine, respect pentru ceilalti, dragoste, aprecierea parcursului lor presarat cu succese si esecuri. (Bruce se simte bine in Bangladesh printre oameni inimosi si desculti. Sue se bucura de momentele petrecute cu copilul ei. Simon este mandru ca le-a oferit copiilor lui mai mult decat a avut el: un tata. Tony nu are regrete si este mandru ca a participat la o cursa de cai importanta desi a ajuns ultimul, ca a fost actor, desi nu a facut din aceasta o cariera si exemplele continua).
Sunt oare aceste valori oferite copiilor in scolile noastre orientate catre rezultat si catre competitie? Scolile, regretabil, au rolul de a forma copiii intelectual si social ca pe potentiali pioni intr-un puzzle al economiei nationale, fara a se concentra mai mult pe dezvoltarea lor personala. Convingerea mea este ca, daca scoala ar pune individul mai presus de sistem, intregul sistem ar avea de castigat prin oamenii sai activi, responsabili social.
duminică, 4 decembrie 2011
Cum educam? Sau pentru ce?
Dear Teacher,
I am a survivor of a concentration camp.
My eyes saw what no man should witness.
Gas chambers built by learned engineers.
Children poisoned by educated physicians.
Infants killed by trained nurses.
Women and babies shot and burned by high
school and college graduates
So, I am suspicious of education.
My request is that teachers help students
become human.
Your efforts must never produce learned
monsters, skilled psychopaths, educated
Eichmans.
Reading, writing, arithmetic are important
only if they serve to make our children more human.
From: Haim Ginott (1972). Teacher and Child
Smerenie
Sociologul american E.T. Hall spunea ca profesorii nu au control decat asupra actiunii lor de predare, invatarea apartine elevului (teachers can control teaching but they cannot control learning).
Rolul dascalilor, in acest caz, ar fi sa ofere oportunitatea de a invata, sa ii ajute pe elevi sa invete, sa ii sprijine sa evolueze in contextul lor de viata astfel incat acestia sa poata da la randul lor ce este mai bun din ei in cariera lor, oricare ar fi aceasta.
Daca acumularea de cunostinte, procesarea lor, ordonarea lor, asezarea lor meticulos in sertarele memoriei apartin elevului, ce-ar fi sa il respectam pentru toate acestea?
vineri, 2 decembrie 2011
Meseria ca hobby
Mi-a placut si imi place sa invat si sa predau altora invatatura mea. Imi place verbul "a preda". Are conotatia de "a da mai departe", "a impartasi". Verbele "to teach" si "enseigner" sunt mai sarace. Dar nu "predau" o marfa, adica o livrez si atat, ci exista o actiune pre-mergatoare datului: o pregatesc, astfel incat sa fie placuta, inteleasa si bine inmagazinata... atat de bine, incat cel care o primeste sa o poata preda la randul sau generatiilor viitoare.
Verbul "a preda" este complex si frumos precum actiunea pe care o semnifica. Frumusetea consta in faptul ca nu poti sa predai pana nu preiei de la altii care la randul lor au invatat de la cei care le-au predat... Si lantul continua din generatie in generatie. Acest filon este comoara umanitatii.
joi, 1 decembrie 2011
Stereotipuri si prejudecati de adult
O fetita si mama ei:
- Mami, Sebi a venit la gradinita cu un tricou cu Batman. Imi iei si mie un tricou cu Batman?
- Cu Batman?! Nu vrei cu altceva? Mie nu imi place Batman.
- Tu ai vazut filmul cu Batman?
- Nu.
Tacere.
- Nu-i asa, mami, ca daca ai sti ca Batman salveaza oamenii, ti-ar placea de el?
- !!!
Nu e banc.
La jeunesse
Aceasta este o traducere (mai degraba o adaptare) in franceza a poeziei "Youth", de Samuel Ulmann. Mie imi suna mai bine decat originalul pe care il gasiti aici:
"La jeunesse n’est pas une période de la vie, elle est un état d’esprit, un effet de la volonté, une intensité émotive, une victoire du courage sur la timidité, du goût de l’aventure sur l’amour du confort.
On ne devient pas vieux pour avoir vécu un certain nombre d’années; on devient vieux parce qu’on a déserté son idéal. Les années rident la peau, renoncer à son idéal ride l’âme. Les préoccupations, les doutes, les craintes et les désespoirs sont les ennemis qui lentement nous font pencher vers la terre et devenir poussière avant la mort.
Jeune est celui qui s’étonne et s’émerveille. Il demande comme l’enfant insatiable: Et après? Il défie les événements et trouve la joie au jeu de la vie.
Vous êtes aussi jeune que votre foi, aussi vieux que votre doute, aussi jeune que votre confiance en vous-même, aussi jeune que votre espoir, aussi vieux que votre abattement. Vous resterez jeune tant que vous resterez réceptif; réceptif à ce qui est beau, bon et grand; réceptif aux messages de la nature, de l’homme et de l’infini.
Si un jour votre coeur allait être mordu par le pessimisme et rongé par le cynisme, puisse Dieu avoir pitié de votre âme de vieillard."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)