35 UP

Recomand acest film tuturor, nu numai celor din domeniul educatiei: atat celor care doresc sa isi faca un “inventar“ al vietii lor la 35 de ani (sau oricand), dar si adolescentilor care urmeaza sa faca unele alegeri importante pentru viitorul lor. Pentru ca este un film lung (aproape doua ore), voi scrie mai jos ce mi s-a parut mie important.



In 1964 cativa copii din clase sociale diferite, avand in comun doar varsta de 7 ani, au fost intervievati de organizatia World in Action. Documentarul a fost continuat si cand acestia au implinit 14 ani, 21, 28, 35, 42 si 49 de ani. Intentia autorilor era de a investiga importanta pe care o are clasa sociala in relatia dintre oportunitati de cariera si educatie, de a afla in ce masura subiectii raman in aceeasi clasa sociala si ce determina schimbarea eventuala a acesteia, insa filmul ajunge mult mai departe.

Schimbarea clasei sociale apare in film si dintr-una inferioara intr-una superioara, si invers. Nick este baietelul de fermier din Nord Estul Marii Britanii care la 7 ani isi dorea sa studieze Luna, si care ajunge sa cerceteze si sa predea fizica nucleara la Universitatea din Wisconsin; Neil, in schimb, este baietelul de clasa mijlocie, care poarta cravata la 7 ani si care isi doreste sa devina astronaut sau macar sofer de autobuz ca sa calatoreasca si care, paradoxal, ajunge sa calatoreasca mult... in calitate de “homeless” sau asistat social, dupa ce renunta la facultate la varsta de 21 de ani. Interesanti sunt insa si cei care raman in clasa sociala initiala deoarece ne atrag atentia asupra relativitatii in definirea succesului.

Documentarul nu insista asupra impactului pe care il are educatia formala asupra vietilor acestor oameni, desi sunt amintite scolile urmate de ei tot din perspectiva clasei sociale: unul urmeaza o scoala rurala cu o singura camera in care invata copii de mai multe varste, in timp ce un altul este inscris la o scoala-internat scumpa si renumita pentru calitatea educatiei. Nu ii vedem insa filmati in mediul scolar. Tocmai de aceea este interesant. Educatia informala, impactul familiei si al comunitatii, setul de valori, atitudini si credinte sunt esentiale in evolutia lor intelectuala si morala.

Aceste atitudini sunt evidente inca de la varsta de 7 ani si se subintelege ca sunt formate mai degraba in familie decat in scoala, dupa cum spune si filmul: “Give me a child when he is seven and I’ll give you a man.” Unii dintre acei copii sunt constienti de diferenta de clasa si de pozitia lor in ierarhia sociala. Un baietel spune despre scoala privata in care este inscris: “It’s good to pay for school, otherwise it would be nasty and crowded”. Altul isi doreste sa mearga in Africa atunci cand va creste, pentru “a-i civiliza” pe cei de acolo. In mod ironic, ajunge sa predea matematica si engleza in Bangladesh si sa admita ca nu a intalnit in Anglia ospitalitate ca cea a locuitorilor comunitatii sarace in care preda.

Scoala este indiscutabil o sursa majora de capital cultural, oportunitati de angajare si de mobilitate sociala. Insa scoala ofera doar instrumente. Alegerile pe care le face fiecare in utilizarea acestor instrumente sunt determinate de cu totul alti factori: valorile morale, abilitatea de a lua decizii, capacitatea de a fi “prezent” intelectual si spiritual, responsabilitatea fata de sine, familie si societate, puterea de a urca din nou panta dupa ce ai coborat-o reprezinta ancore solide care il ajuta pe om sa ia deciziile “bune” pentru prezentul si viitorul sau. (Fireste “bune” se refera la modul fiecaruia de a defini “binele” propriu.) Toate aceste valori sunt date in primul rand de familie, nu de scoala. In film vedem ca legatura stransa intre Tony si mama lui are un impact pozitiv asupra increderii sale in fortele proprii, ca Suzy si Paul sunt influentati de divortul parintilor in modul de relationare cu ceilalti ca adulti, ca ambitia lui Simon la iesirea din orfelinat era sa construiasca o familie, nu o cariera.

Meritul acestui documentar este ca, desi porneste de la interesul pentru succesul in cariera si apartenenta sociala, ofera o perspectiva mult mai larga asupra vietii subiectilor, astfel incat observam usor ca personajele care dau imaginea unor oameni impliniti, multumiti cu deciziile pe care le-au luat in viata sunt tocmai cele care nu dau importanta clasei sociale si avutiei. Discursul acestora arata stima de sine, respect pentru ceilalti, dragoste, aprecierea parcursului lor presarat cu succese si esecuri. (Bruce se simte bine in Bangladesh printre oameni inimosi si desculti. Sue se bucura de momentele petrecute cu copilul ei. Simon este mandru ca le-a oferit copiilor lui mai mult decat a avut el: un tata. Tony nu are regrete si este mandru ca a participat la o cursa de cai importanta desi a ajuns ultimul, ca a fost actor, desi nu a facut din aceasta o cariera si exemplele continua).

Sunt oare aceste valori oferite copiilor in scolile noastre orientate catre rezultat si catre competitie? Scolile, regretabil, au rolul de a forma copiii intelectual si social ca pe potentiali pioni intr-un puzzle al economiei nationale, fara a se concentra mai mult pe dezvoltarea lor personala. Convingerea mea este ca, daca scoala ar pune individul mai presus de sistem, intregul sistem ar avea de castigat prin oamenii sai activi, responsabili social.