In Toronto metroul are si portiuni supraterane. Nu mi-a placut niciodata sa merg cu metroul, asa ca, de cate ori ma intorceam seara acasa, ma bucura momentul in care trenul iesea din tunel, in apropierea cartierului in care locuiam. Fireste, este mai placut sa vezi luminile din casele oamenilor decat betonul aplecat al tunelului.
Intr-o seara, pe scaunul din fata mea, lipita de geam, statea o fetita de vreo 4 ani de origine latino-americana, insotita de tatal ei. In momentul in care trenul a iesit din tunel, fetita a exclamat:
"Wow, Daddy, I can see the whole night!"
Nu a vazut doar luminile din casele oamenilor, nu a vazut doar cartierul sau doar orasul. A vazut intreaga noapte!
Oare cand, pe parcursul vietii, ne schimbam perspectiva, micsoram unghiul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu